Interviu cu Sebastian Grama
Nu mai ştiu a câta oară îi solicit un interviu lui Sebastian Grama. Dar este cu siguranţă a doua oară despre romanul În zonă. Acum apărut la Editura IBU. Din păcate, vremurile sunt complexe, aşa că ne vine greu să ne întâlnim şi îi propun să-mi răspundă în scris, pe mail, la numai patru întrebări. O face cu promptitudine. Rezultatul este cel de mai jos.
Reporter: – În zonă este un roman cu multe zone de nostalgie. Ne puteţi spune ce v-a rămas din el acum, când vi l-aţi înstrăinat lăsându-l în grija publicului ?
Sebastian Grama: – Sincer, chiar dacă puţin paradoxal, două imagini. Paradoxal fiindcă nici una nu este, strict vorbind, din “zonă”. Mai întâi, o noapte în apropiere de Florenţa. Un camping în pădure, cu miros puternic de pelin. Stăteam să lucrez în maşină fiindcă începuse să plouă tare şi nu voiam să fumez în cort. Am agăţat de oglinda retrovizoare o lanternă cu dinam, pe care dădusem 6 lei în Bucureşti. La fiecare două ţigări, trebuia s-o încarc. Un single malt excepţional asigura fundalul. Apoi, o după-amiază la Nice. Un cer de cristal cu vânt năprasnic. Un palmier enorm care se îndoia aproape la 90 de grade. Şi o bere alsaciană. Am scris un paragraf întreg în mai puţin de o oră: din egoism. Pentru că nu voiam să pierd acea după-amiază, voiam să fie publicată şi să-mi rămână cumva la îndemână peste vreme.
Reporter: – Inevitabila întrebare stupidă: personajele romanului pe care l-ați scris înfățișează persoane reale?
Sebastian Grama: – Nu ştiu. Am încercat să răspund întrebării (care nu este stupidă, ci prea frecvent percepută superficial, cred) în alte cărţi. De fapt, în toate cele zece publicate până acum. Nu am aflat ce înseamnă două cuvinte: “persoane” şi “reale”. Nu vreau să comit un nou atac la “persoană”. Realul, însă, mă presupune. Individual. Ca şi pe dumneavoastră. Un personaj real trebuie să ocolească persoana şi să meargă direct la individ, la o colecţie unică, irepetabilă de accidente. Altminteri, suntem numai CNP, fişe, Idei, contribuabili, staruri virtuale sau paranoici. Nu pot iubi un concept. Mea culpa. Ratez lamentabil democraţia contemporană, aleg viaţa.
Reporter: – Care este legătura dintre În zonă şi Alge pe stâncă (roman pe care l-aţi publicat în 1998) ?
Sebastian Grama: – Exact aceeaşi ca legătura dintre mine cel din 1998 şi mine cel de astăzi. În plus, desigur, Aisa. Dar între Alge pe stâncă şi În zonă există încă două romane şi jumătate – nepublicate. SOL, Sinus şi (o parte din) Act. Egina – care apare în povestea publicată acum – este o mărturie: un vestigiu vital. În zonă bântuie trecutul. Egina continuă o istorie despre care nu se pomeneşte nimic. Nu este singura, dar n-am să spun mai mult. Importante sunt străzile, imaginile noastre, obsesiile care se intersectează.
Reporter: – Urmează ceva după În zonă ?
Sebastian Grama: – Cu siguranţă Semper eadem. Un manuscris enorm, un dialog improbabil. După care – vedem. Mă gândesc la o altă zonă, la expediţii (fără metaforă!), la un spaţiu fals care să ocolească falsitatea unui timp. Sunt un conservator, v-am spus-o altădată, îmi caut justificări. Deoarece mă simt foarte vinovat. Aşa că voi scrie despre o hartă inconceptibilă. Evident, cu o poveste de dragoste la mijloc.
Reporterestru