În Dublin pe strada Dawson găsești mai multe localuri de fițe sau high end middle class, cum le-aș zice în engleză. Restaurante, cafenele de seară în care poți bea și dansa, pub-uri și cluburi. Fauna este mai exclusivistă, cei mai mulți sunt foarte bine îmbrăcați și parfumați, iar restul niscaiva lucrători în general imigranți dar nici miros de boschetar. Șoseaua cu două benzi este cu sens unic, fără parcare, pe care uneori se înghesuie ignorându-se reciproc până la inevitabil, autobuze, tramvaie și taxiuri. Aici am lăsat într-o seară patru fete zgomotoase rău care mergeau la ceva club. Am oprit în fața clubului, ocupând puțin ilegal, cu partea din față mașinii, o mică porțiune dintr-o stație de autobuz desenată pe asfalt pe banda întâi. Înaintea mea în celălalt capăt al stației un alt taxi ocupa și el o o zonă din spațiu destinat autobuzului, îngustând oarecum locul. Până se dau fetele jos, până mai dau rest, mai aranjez oglinda, să mai treacă timpul, era destulă aglomerație, poate prind vreun alt cârd de fetișcane care să-și fi sfârșit sesiunea de băutură pe seara respectivă, până mai nuștiuce, doar ce încetinește un autobuz, care chipurile, ar fi trebui să oprească exact în spațiul marcat pe asfalt al stației respective. Mă uit în dreapta, văd cu coada ochiului șoferul gesticulând nervos, și accelerează conducând mai departe. Un nenorocit, avea loc să întoarcă și titanicul înainte să lovească aisbergul, măsurasem eu deja din priviri distanțele, plus că înaintea lui mai opriseră, totuși, vreo alte două autobuze, care din manevre, care mai din șosea să își ia pasagerii. Până la acest idiot toată ambianța de pe strada Dawson fusese într-o simbioză perfectă. Așa sunt unii, probabil mai frustrați că au sau n-au neveste acasă, ori ceva de genul ăsta. Totul ar fi fost rezonabil, dacă sistemul de transport public din Dublin nu ar fi fost de alambicarea minții unui filosof amator. Ca să ajungi dintr-un loc în altul cu autobuzele uneori aștepți ore să ajungă în stație, alteori zile, alteori nu mai vin niciodată pentru că între timp și-au schimbat traseul. Aici intervenim noi, taximetriștii, ca niște salvatori cărora musai trebuie să le lași ceva ciubuc ca să fii sigur că nu te încarcă la plată. Oameni din stație, văzând că autobuzul nu oprește, îl petrec cu ochii, preț de o secundă, și cu gura căscată. Eu neinspirat, mă fac că plouă, deși chiar începuse să plouă, așteptând în continuare clienții, care negreșit aveau să vină. Nu pot să-i condamn, pierduseră, cum aveam să aflu mai târziu, ultimul autobuz, care oricum venise cu întârziere de peste jumate de oră după cel anterior pe ruta lui. Au tăbărât spre mine cu pumnii strânși și fețele contorsionate. Din inspirație am blocat ușa mașinii, nemaigândindu-mă la nici un client. Roșcatul cu pistrui mi-a aplicat un pumn pe capotă. Doamna cu umbrelă mi-a dat una în geamul mașini, cu umbrela. Iar un tânăr ce părea brazilian stătea nehotărât dacă să se integreze și el în societate cu un picior în ușă. Am pornit mașina calm, ridicând nedumerit din umeri. Am dat o tură pe după ansamblul de clădiri de vis-a-vis și m-am întors din nou pe strada Dawson, circulând încet, fără să mai opresc. O brunetă durdulie, tot de limbă de imigrație, face semn, opresc, ridic mâna rapid, urcă. Pierduse ultimul autobuz, cică din cauza taximetriștilor nesimțiți care blocaseră stația. Am zis, că da, unii taximetriști nu își dau seama întotdeauna că poate uneori încurcă circulația. Că și șoferii de autobuz sunt niște frustrați învârtindu-se în cerc pe același traseu în fiecare zi. Și că tot pasagerul e cel care suferă. I-am dat o reducere la tarif de vreo cinci euro și a ajuns acasă satisfăcută că mai sunt și oameni de treabă pe lumea asta.