Cântec de Nichita Stănescu
Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac nenăscut, stafie pe jumătate…
Există numai trupul meu înlemnit, ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
Cântec
Memoria lâncezește în secunda râncezită.
Noi eram, de-atunci, nenăscuții oameni …
și nenăscuții câini hăulind a tristețe.
Suntem întâmplarea întâmplărilor întâmplate,
zvoniți de înmărmurite exaltări empatice,
mărturisiți de jumătatea nefiindă a copacului ce aproape a fost să fie,
îmblânziți de iluzia nemuririi, de neuitarea clipei,
așteptăm … cuminți … răsuflând…
ecoul nestins al genelor canine,
să ne povestească și nouă,
într-un vis mai crud,
despre tot ce va fi să fie.