Conform dicționarului explicativ al limbii române originea cuvântului mulțumesc în dulcea limbă română este expresia ‘la mulți ani’. Adică verbul a mulțumi, un verb din care se trage și cuvântul mulțumesc, ne este explicat în DEX ca evoluând din ‘la mulți ani’. Urmând un fir logic observăm că ar fi dispărut adverbul de loc ‘la’ rămânând ‘mulți ani’, vocalele i si a au devenit u, deci ‘mulțuni’, iar n s-a transformat în m, răsărind ‘mulțumi’ și de aici cumva literarul ‘mulțumesc’.
În Ardeal, unde la țară se folosește încă ‘mulțam’, trebuie să fi fost mult mai simplu. ‘Lamulțiani’ devine ‘mulțian’, vine un deștept mai mâmăit și în loc de n zice m, sare și i-ul și deci rezultă ‘mulțam’.
Și atunci m-a lovit briciul lui Occam. Dacă ‘a mulțumi’, în Ardeal noi zicem ‘a mulțămi’, și ‘mulțumesc’ se trag din simplul ‘mulți-am’ și nu din ‘la mulți ani’?
Pentru cei ajunși până aici cu citirea, atât analfabeți și alfabeți funcționali vă puteți legitim întreba: la ce durere mă ajută asta pe mine? Nu la multe, dar dacă n-ai ce face și nu te mănâncă scrolatul vezi mai departe.
Limba maternă pe care o vorbești îți determină într-o însemnată măsură atitudinea față de viață.
De exemplu portughezii și-au luat din latină pentru a exprima mulțumirea cuvântul ‘obligare’, care înseamnă îți rămân obligat, dator, și au făcut ‘obrigado/a’. Deci când primesc ceva portughezi marchează că rămân datori.
Italienii și spaniolii au rămas cu ‘grazie, gracias’ din latinescul ‘gratia, gratus’ având probabil ca sens mi-ai făcut o favoare sau fii favorizat de zei ori preaslăvit să fii tu sau zeii, simplu ceva cu favorizat, preaslăvit. Adică ceva legat de ego-ul tău sau al zeilor.
De aici am două variante de text, vedeți care vă place:
1. Să revenim la oile noastre. Dacă a mulțumi vine din ‘la mulți ani’ e clar mi-ai dat ceva ți-am făcut o urare legată de lungimea vieții tale și să fii sănătos. Dar dacă atunci când îmi dai ceva eu îți răspund cu ‘mulți-am’ atunci avem ceva destul de interesant. Sensul lui ‘a mulțumi’ primește alte valențe mult mai sănătoase decât urarea ‘la mulți ani’. Tu ești dispus să îmi dai cât am nevoie iar eu îți spun ‘mulț-am’ când am destul, cât mi-e de ajuns. Ori asta presupune încredere, o chestie pe care ai zice că între timp am pierdut-o. Probabil, dar aceasta a fost odată esențială în funcționarea micilor comunități românești și nu doar a lor bineînțeles, dar uite că la noi posibil să se fi păstrat și în limbă.
Acum eu știu că a avea destul, de ajuns, suficient e un concept profund anti capitalist, dar dacă introducem nuanța a avea destul în sensul de cât ai nevoie, nevoile pot oscila mai ales prin diversificare și înmulțire, ceea ce se și întâmplă. Pare că în sfârșit s-a împlinit dictonul comunistilor „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” ei stabilind bineînțeles nevoile, iar dincoace la capitaliști e clar că unii au nevoi mai mari, cum ar fi să fie miliardari.
Argumentul meu pentru varianta ‘mulț-am’ este că avem sintagma verbală de a mulțumi pe cineva, pare foarte improbabil ca strămoșii noștri să fi multumit pe cineva doar dându-i ‘la mulți ani-uri’. Mulțumești pe cineva dându-i ceva concret, făcându-i ceva efectiv iar el îți răspunde ‘mulți-am’, am de-ajuns. Chiar și sensul de a mulțumi cuiva pentru ceva care poate fi făcut doar cu ‘la mulți ani’, la fel de bine poate fi înțeles că ți-am mulțumit spunându-ți când am primit destul, suficient. Ca să nu vă mai zic de verbul a fi împlinit care în cam toate limbile înseamnă a fi plin, a umplut, adică exact cât e de ajuns. Despre ‘dor’ altă dată că și pe ăsta noi l-am luat din ‘durere’.
2. Întorcându-ne, dacă un valahu’ îi dădea lu’ alt valahu’ niște barabule, și ăsta s-ar fi trezit zicând, nu la-mulți-ani, ci mulți-am, adică ho! destul, am de ajuns? De fapt stai, cartoafe nu avea, că pe vremea aia nu prea exista p-aiiici… Să zicem: cucuruz, nici ăla nu exista. Numa’ puțin. Struguri! grăia, – Mulți-am struguri, că struguri exista chiar și pe vremea lu’ Burebista, care a distrus viile și ăștia l-au omorât că le-a distrus viile, și așa s-a ratat limba dacă să devină limbă de circulație internațională în locul celei latine, deși se știe de fapt că limba latină se trage din limba dacă, nu cum ne învață în cartea de istorie, care ține cu romanii.
Să lăsam strugurii și să revenim la valahii noștri care probabil mai mult ca sigur erau ciobani, deci aveau oi. Și măgari. Și până să ajungă să se omoare în poezii pentru câte miorițe ba aveau, ba n-aveau, ba care cuvântau, ba care nu vorbeau – in funcție de cauza halucinogenă – să ne imaginăm că își dădeau unii altora măgari, și când aveau destui măgari ziceau ori lamulțiani, cum zice academia, ori mulți-am, nu mai vreau, că îs pline meleagurile noastre, zic eu.
Insist imediat și pe un aspect anti-capitalist și anti-progresist al vechiului oier român și în relația lui cu miorița, nu doar cu măgarii, dar remarc acum că dacă era după dorința de progres a numitului, specia noastră încă transhumănțea pe rit vechi prin munții Carpați, care de altfel nu au interesat pe nimeni in afară de romani și de evreii de la Gabriel Resources, cam în același spațiu determinat de plai din zona Roșia Montană.
Înapoi la măgarii noștri. Acuma Academia Română zice că ăla de primea măgarii îi ura de fapt în procesu’ verbal de predare-primire Lamulțiani lu’ ăstalaltu’ de îi dădea, cum îi ura și de ziua lui, că sigur aveau o predilecție spre serbarea zilelor de naștere în vremurile alea. Și pare plauzibil, dar ce te faci cu un alt înțeles al verbului a mulțumi, anume acela de mulțumi pe cineva. Mulțumești pe cineva doar cu La mulți ani? Cu toată atitudinea conservatoare a ciobanului mă îndoiesc că era atât de prost să se mulțumească doar cu atât. Cred că se aștepta si el săracu’ la un serviciu pe bune că să fie mulțumit, nu doar blagoslovirea cu lamulțianuri. Atunci nu ne-ar rămâne decât sărăcia limbii romane, care iată folosește același verb si pentru a mulțumi cuiva pentru ceva și pentru a mulțumi pe cineva cu ceva, adică exact în contra. Nu ca evoluații de străini care au verbe distincte pentru acțiunile numite mai sus.
Putem ieși din contradicție dacă înțelegem cele două sensuri cu mulț-am, nu cu lamulțiani, adică și eu îți dau ceva până ai mult, îți fac ceva să fii mulțumit, să te simți împlinit, ăăă, adică și sinonimul ăsta e tot cu plin, cu destul, cu nu prea mult, na ca să vezi, iar tu îmi zici când mult ai, destul ai, ca să nu rămâi prea îndatorat.
Insistența pe aspectul naturalist și al sentimentului anti-capitalist al ființei din acest vechi mulț-am, mi-e de ajuns, am deja destul, dar totuși AM, și nu “avem-ul cu toții ca de fapt să nu avem” comunist, al între timp devenitului țăran roman, o să o leg de PNRR, adică planul național de reziliență și redresare – ce frumos- – și care la noi se aplică cu brio de vreo câteva mii de ani, prin forțe proprii după fiecare invazie tovărășesc-călărească. Planul ăsta oficial intracomunitar are, declarativ, la baza lui, un principiu de prezervare verde a aproape defunctei noastre planete și vă întreb, cum mai deștept să faci acest lucru decât spunându-ți ție si celorlalți mulț-am, am suficient cât să trăiesc decent, nu-mi mai trebuie atâta plastic si gaze pe munți, dealuri, câmpii și sânge. Da’ atunci ce dracu te faci cu capitalismul? Din această dilemă nu putem ieși.
Acest text nu poate fi tradus în altă limbă, dacă totuși cumva îl traduce cineva, și îmi place, să îmi zică și o/îl/- iau de nevastă, oricât de fluid ar fi.