Două evenimente majore petrecute recent în online-ul românesc mi-au reactivat o multi-lemă ireconciliabilă.
Unul este candidatura Doamnei Lasconi la președinția României, iar celălalt, disputa acerbă pe Facebook și contributors despre originea poporului român.
Deci de unde și până unde. O las pe doamna Lasconi la urmă. Posibil ca ea să fie cea mai faimoasă dintre noi. Noi ăștia cu numele românesc sfârșit în sufixul ‘-oni’.
Disputa, acum iar în vogă pe Facebook, e veche despre cum suntem noi, românii, continuatorii, de mii de ani aici stăpâni, sau am urcat după unguri în sus pe hartă și pe Carpați, venind din Balcani, Moesia cum îi ziceau romanii.
Tema de moment a disputei este acum limba română, cum că ea nu avea cum să apară în Carpați după retragerea aureliană, ci a apărut ca limbă romanică mult mai târziu în Moesia și a urcat și ea pe hartă odată cu migratorii din respectiva provincie. Din punct de vedere atât istoric, cât și lingvistic nu știu, că n-am diplomă.
Dar având puțină logică mă pronunț pe doamna Lasconi.
Doamna Lasconi este din orașul Hațeg, județul Hunedoara, și mi-a fost vecină, că noi în Hațeg toți am fost vecini și deci competitori. Adică care ajunge primul om cu faimă. Se pare că doamna ne-a luat-o bine înainte și dacă ajunge președinte atunci clar Hațegul va deveni o adevărată Mecca a României. Pentru că lângă Hațeg, la mănăstirea Prislop, îl mai avem și pe cel mai vizitat mort din țară, Arsenie Boca.
Bun. De ce contează doamna Lasconi? De fapt nu ea contează, contează numele ei. Acesta conține terminația, sufixul ‘-oni’.
Așa. Ce are special acest sufix, această terminație. Păi următoarele: se întâlnește exclusiv în două regiuni de pe planetă. În Italia, sute de nume formându-se prin adăugarea „-oni” la un cuvânt de bază dând mai ales nume de familie ca Berlusconi, Donadoni, Trapattoni, ca să citez doar câțiva mai faimoși. Și în România, pe aceeași structură, cuvânt plus sufix, avem zeci de nume, citând câțiva faimoși, Lasconi, Todoni, Grozoni. Toate aceste nume având origini în inima Carpaților, mai precis acolo unde se loviră ăștia unii de alții, ăi meridionali cu ăi occidentali românești, adică zona Retezat-Godeanu, Poiana-Ruscăi, o parte din Apuseni, și o parte din munții Banatului. Având epicentrul în Lunca Cernii, aia din județul Hunedoara. Zicem noi ăștia de acolo, Luncani. Care, ce să vezi coincidență, este exact peste deal de capitala romană a provinciei Dacia, Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Popularitatea acestor nume în această zonă este descrisă și de Ovid Densușianu într-o lucrare despre numele de familie din Țara Hațegului.
Sufixul acesta păstrează un model foarte vechi de a forma numele oamenilor prin adăugarea unor litere sau silabe, care însemnau „al lui”, ‘a ăluia’, ‘al lor’, ‘al ălora’, fie la începutul cuvântului, spre exemplu la celți avem O’ ex. O’Brian sau MacDonalds, care sunt probabil nume mult mai vechi decât cele ale latinilor, sau moldovenii care spun, să zicem, Anistoroaiei, moldovenii fiind de altfel cei mai sinceri în această privință, referindu-se la maternitatea ființei de care ești întotdeauna sigur, fie la sfârșitul cuvântului, spre ex. noi mai avem și mult mai faimosul ‘-escu’, dar îl au și alții, cum ar fi nordicii cu ‘-son’ ‘-sen’.
Deci terminația ‘-oni’ foarte posibil să fie o declinare genitivală (sper că am numit-o corect, adică s-a adăugat unui cuvânt din limba respectivă pentru a forma un derivat genitiv însemnând în Latina vulgară ‘al lui’, ‘a ăluia’, ‘al lor’, ‘al ălora’. În Italia, din ce am găsit, ca nespecialist, sufixul provine într-adevăr dintr-o variantă de latină vulgară târzie, atestată documentar mult după retragerea aureliană din Dacia, aproximativ anul 271 după Hristos. Ceea ce nu înseamnă că această latină vulgară nu se vorbea anterior pe scară largă, însă fără a fi documentată. La fel de clar că o variantă de latină vulgară se vorbea și în provincia dacică după cucerirea romană din 106.
Bun. Pe teritoriul nostru nu putem știi exact de unde provine acest sufix ‘-oni’, că nu avem dovezi cum au italienii, dar avem următoarele variante logice:
- Este o pură coincidență și terminația s-a ivit din neant și subit, fără nici
;. - A emigrat, sufixul, din sudul Dunării cu cei denumiți valahi și s-a așezat fix și mai ales EXCLUSIV, adică numai aici și niciunde altundeva, peste deal de capitala romană a vechii Dacii, într-o zonă bine protejată de munți. Adică, ca și cum acești valahi cu nume latin ‘-oni’, s-ar fi întors doar și EXCLUSIV în exact acele
iași locuri ale străbunilor lor, părăsind total și fără urmă Balcanii sau alte zone străbătute în drumul lor din și spre oala Carpaților, așa cam ca americanii care vin în Irlanda să caute de unde le-au plecat predecesorii; - A emigrat ulterior imigrației populației latine din Moesia spre Carpați, dar nu din Moesia, ci din Italia, unde apar dovezi că exista aproximativ 400 A.D., și tot așa s-a oprit fix și EXCLUSIV exact în mijlocul probabil celei mai greu de accesat zone a Carpaților și tot lângă rămășițele aceleiași ancestrale capitale a Daciei Felix;
- A existat el, sufixul, cu populațiile romane și s-a răspândit peste tot din Albania în Maramureș, dar a fost menită să dispărută exterminată fie de slavi fie de către terminații mai sănătoase românești, cum ar fi ‘-escu’ sau ‘-ean’ dar tot așa, doar și exclusiv, s-a păstrat numai în zona Hațegului;
- S-a ivit din altă structură lexicală, cum ar fi „Bărboniu”, adică cuvânt și terminația „-oniu”, la care s-a pierdut u-ul, cum mi-a zis odată un profesor lingvist. Căruia i-am răspuns simplu, „- Păi dacă cumva s-a pierdut și vreun ‘-s’ pe acolo, pe după ‘-u’, și aveam de fapt ‘-onius’?” Care pare a fi așa aproape latină vulgară, de nici nu-mi vine să cred. :). De menționat că există câteva nume românești de sorginte grecească, ex. Teodosiu, Eftimiu etc., care își au originea în Teodosie, sau Eftimie, dar nici unul nu are această structură cu terminația exactă ‘-oni’, cum au numele din zona Sarmizegetusa;
- Iar, evident, cea mai greu de conceput, că provine dintr-o structură a unei variante de limbă latină vulgară care se vorbea în acea vreme, secolul 1, și pe teritoriul actual al Italiei, dar și pe cel actual al României, în zona capitalei romanei Dacii, aici fiind vorbită de populația locală, dintre care niște nebuni, mai bătrâni, așa, care n-au vrut ei în ruptul capului să plece cu armata romană la sud de Dunăre, ca bunică-mea care n-a vrut și n-a vrut să se mute la bloc în comunism.
Ca să fiu direct, mie îmi plac lucrurile greu de conceput, deci îmi place să cred, emoțional implicat bineînțeles, că ultima variantă este ce s-a întâmplat de fapt. Un grup de băștinași vorbitori de latină vulgară au rămas după plecarea armatei romane în munții din zona în care m-am născut, zona Sarmizegetusa, fiind apărați până în zi de azi de aceștia, care s-au îmbârligat într-adevăr ulterior cu slavii, multe din cuvintele de bază din aceste nume fiind de origine slavă veche, ex. ‘Vlăiconi’, dar care au păstrat această modalitate structurală de a se denumi, cu sufixul ‘-oni’, izolați fiind, din vremea acelei variante vechi a latinei vulgare similară cu cea păstrată pe teritoriul Italiei. La care să se fi adăugat ulterior și alte cuvinte de altă origine, biblico-ebraică ex. ‘Ilioni’ sau chiar bizantin-grecească ex. ‘Andrioni’, păstrând însă exact aceeași formulare cu sufixul ‘-oni’.
Adică pe scurt explicația lui Neagu Djuvara despre originea poporului și limbii române. Orice critică sau observație e binevenită.