„Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten îmblânzește-mă.” din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry.
Nu prea avea darul previziunilor, Saint-Exupéry, a fost doar un fin cunoscător, un martir liric al năzuințelor spre sinceritate ale firii omenești.
Astăzi, noi, avem negustorii de prieteni, i-ați ghicit platformele social-media. Suntem la dispoziția lor. Azi e și mai greu să ne deschidem oamenilor din fața noastră, când iluzia siguranței și a aprecierilor primite pe un telefon stă în locul abilităților de a descifra un om în carne și oase. Fie și cu riscul de a fi înșelați. Înstrăinarea nu s-a simțit mai bine niciodată. Emoțiile ieftine și rapide ne-au capturat cu tot cu timpul și energia noastră.
Nevoia de a simți se cuantifică mai mult ca niciodată în monedă. Emoția, ce era un liant al organismului social nu mai are acum decât valoare de piață, este exclusiv un punct comunal de colectare a resurselor de la consumator.
Am depășit de mult, în societatea noastră, argumentul supraviețuirii, și datorită unor oameni ca Saint-Exupéry. Argumentul fricii nu se mai găsește azi decât în cotloanele înnegurate ale mărginimii sociale și dincolo în țările foarte largi de la răsărit. Acum la noi finalitatea motivațională se manifestă prin exploatarea dependențelor. Adevărat, e o finalitate de preferat în fața argumentului spaimei, de adicții mai poți scăpa însă de glonțul unui dictator mai greu, dar este o finalitate înecăcioasă, secăcioasă, constant aridă și avidă de mai mult, mai mult al cărui eșec ne aruncă direct în depresii. O conștiință sănătoasă, dezbărată de orice ideologie e greu de întreținut.
La noi oamenii își cumpără iluzii de-a gata, cu toți banii lor și mai mult ca niciodată. Iar cei care mai fac copii, le cumpără și copiilor lor. E mult mai ușor așa, decât să-i îmblânzească cu timp din timpul lor. Care nici nu mai e de mult al lor. Nici măcar viața pe ulița satului nu mai e o opțiune, că și aici sunt alții gata să îți vândă adicții și mai crunte cu ființa omenească, imediat cum ai învățat să minți.
Nu ne mai îmblânzim unii pe alții, pentru că, ce să vezi, fiecare are aceeași opțiune de a cumpăra iluzii, acum și digitale. E mai ușor să cumpărăm iluzii decât să ne domesticim practicând o viață sănătoasă la minte și trup, un interes onest spre cunoaștere critică, spre înțelegere, spre a privi sincer în ochi natura umană.
Sub momeala utilității ni se oferă mai nou singurătate, denumită individualitate, că e mai profitabilă pentru negustorii de prieteni și iluzii, însă la ce cost, pentru că vorba americanului nu există prânz gratuit. Costul s-ar putea să fie exact întoarcerea la argumentul fricii.
Acoperit sub mantaua eficienței, facilul devine un mod de viață autodistructiv pentru lumea din vremea noastră care ne asimilează în continuare existența ca pe o resursă pentru putere.
Reciprocitatea din troc și moneda apărute natural în vederea eficientizării comunității umane, care teoretic ar fi trebuit să ne ofere mai mult timp pentru noi și copiii noștri, naște în continuare monștri. Ierarhii absurde care se fălesc cu măreții inepte, pe lângă care ne mai și adunăm să le admirăm. Care e diferența, spre exemplu, între faraonii demenți ce își construiau piramide, exploatând zeci de mii de vieți, cu iluzia că pot ei trăi veșnic și uscați în întunecimea lor, și dementul ce și-a construit Casa Poporului pe spinarea a milioane de muncitori ca să rămână el în istorie, sau între împărații ce ni l-au vândut pe Isus ca să-și facă catedrale, palate și statui și miliardarii, care uzurpă un întreg sistem de valori, vânzând acum alte fantezii grandomane de căutare a nemuririi sub forma, mai nou, a computerelor nemaivăzute în care să își copieze ei mintea de genii și pe care să le bage apoi în nave interstelare cu care să străbată universul până după săvârșirea lui?
Nu ne obișnuim deloc cu moartea, nici la sute de mii de ani de când primi noștri strămoși cu creierul mai dezvoltat i-au înțeles perspectiva, și nici nu cred că ne vom obișnui cu ea. Vom călca în continuare pe cadavre încercând să o eludăm, însă cu aceeași stângăcie.
Poate un recul va veni, nu știu, până atunci stau și scriu. Nu veți găsi aici vreo supapă de refulare emoțională, cu siguranță însă puteți găsi de cumpărat la alții. La mine stăm la o vorbă, poposim la vreo o idee.
Se pot găsi așa de multe în Micul Prinț.
Am văzut odată un set de fotografii în care o fetiță, apoi fată și femeie a fost fotografiată de tatăl său în fiecare an de ziua ei, îmbrăcată întotdeauna la fel, care surprindeau astfel devenirea ei trupească, cumva firească. M-am gândit atunci că ar fi o idee interesantă să citim copiilor în fiecare an, de ziua de naștere, Micul Prinț, și să notăm, de când sunt mici dar suficient cât să înțeleagă, ce simt de fiecare dată când ascultă povestea, apoi când mai cresc poate își vor nota singuri ce simt de fiecare dată când o recitesc.
Iar după ani se vor putea uita peste ce a rămas scris ca într-un fel de anuar personal la care te poți întoarce să vezi cine ai fost și ce ai devenit.
Dar să începem să le citim cam cu toții deodată și nu pe sărite, că sigur mama lu’ Putin, Trump sau Elon Musk nu le-a citit nici un Mic Prinț.